Obiceiul stropitului, în Transilvania

Vizualizari: 2378

Postat de romaniaturistica

Ultima modificare: 21.04.2014 12:02
De catre: administrator

Judet: Nespecificat

Localitate: Nespecificat

Rating (0 voturi):

Rating personal: (nu sunteți logat)

Data adaugarii: 10.04.2014

Paștele este însoțit de o mulțime de obiceiuri și simboluri.

Lunea Paştelui în Transilvania îi transformă pe băieţi în adevăraţi "pelerini" pe la casele fetelor, unde merg cu udatul. Obiceiul a ajuns în Transilvania prin intermediul saşilor, dar s-a răspândit pe filieră maghiară, apoi a fost adoptat şi de români. Băieții se adună în cete și pornesc pe la casele  fetelor pentru a le stropi. Obiceiul are la bază legenda fetei creştine şi a fetei păgâne. Aceasta spune că într-o zi o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească.
Din vorbă în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte despre credinţa în Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se creştineze. Păgâna i-a spus atunci că se creştinează numai dacă îi dovedeşte că există Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu.
Minunea s-a întâmplat, iar cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. Se spune că de la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat de Paşte.  Indiferent de poveştile care îi stau la bază, obiceiul e vechi de sute de ani şi e practicat nu numai în satele din Transilvania, dar şi la oraşe, de bărbaţi de toate vârstele.

Dimineaţa pornesc la udat cei mici, care conform tradiţiei sunt răsplătiţi cu ouă roşii şi prăjituri.

Băieții adunați în grupuri merg la fete acasă a doua zi de Paste, unde întreabă părinții fetelor dacă primesc cu udatul, în timp ce rostesc următoarea poezie "Am fost într-o pădure verde, am văzut o viorea albastră, care stătea să se ofilească. Îmi dați voie să o stropesc?"; sau: "Am auzit că aveți o floare frumoasă, am venit s-o udăm să nu se ofilească". O altă variantă de poezie este: "Într-un coș cu viorele, cântă două păsărele, păsările ciripesc, îmi dați voie să stropesc?".

În trecut băieții udau fetele cu apă proaspătă din fântână. Mai recent au început să folosească apă de colonie, spray și parfum.
Fetele îi așteaptă acasă îmbracate frumos și le oferă ouă roșii și cozonac, apoi îi poftesc la masa de Paşte.  A doua zi fetele se laudă cu cât de mulți stropitori au avut.  Se zice că niciunei fete nu îi va merge bine anul respectiv dacă nu este udată.
Un alt obicei este ca feciorii din sat să ia cu ei o găleată cu apă și să meargă acasă la fetele nemăritate. Dacă le găsesc dormind, toarnă găleata pe ele. Se crede că fetele care sunt udate se vor mărita în curând.

În alte zone din Transilvania, în ziua de sâmbătă, băieții împodobesc brazii cu panglici colorate, iar la lăsarea întunericului, tinerii se strecoară în curțile fetelor de măritat și le agață brazii la poartă. La fetele frumoase din sat vin zeci de băieți, care pun crenguțe la poartă. Pentru că pândesc toată noaptea la ferestre, tinerele știu pe cine trebuie sa răsplătească la stropit în a doua zi de Paşte.

În localitatea Trei Sate, din județul Mureș în a treia zi de Paste, după ce femeile frumoase sunt stropite, vine și rândul flăcăilor să fie udaţi de fetele din sat.
În zona Corundului din Harghita, mersul cu stropitul este pregătit din timp. Băieții își aleg un conducător, care merge din casă în casă, pentru a ști dacă vor fi primiți de gazde la udat. Astfel, fiecare grup își alege trei purtători de cuvânt. Unul rosteste salutul, altul este responsabil cu urările, scurte poezioare ale stropitului, iar ultimul cu urarea de rămas bun: "Lumea-ntreag-am colindat, după o fată de măritat, am gasit o mândră floare, în lume pereche n-are, nu o las să se-ofilească, o stropesc ca să-nflorească".
Obiceiul stropitului de Paști a fost adus în Transilvania, în perioada Evul Mediu de sașii din zona Sibiului. De aici, el s-a răspândit în toate zonele locuite de germani. Apoi, tradiția a fost preluată de maghiari, iar mai târziu s-a răspândit și în rândul populației românești din Transilvania, unde se păstrează și astăzi.